fiica mea.
Dar am rămas în viețile una alteia. Uneori vorbeam despre Luca. Alteori despre lucruri care nu aveau absolut nicio legătură cu el. Facultatea ei. Munca mea. Filme. Vacanțe. Viața.
Și tocmai asta cred că și-ar fi dorit.
Ani întregi mă temusem că, după ce îmi pierdusem soțul și apoi copilul, nu mai aveam nimic.
Fiul meu îmi lăsase însă în ultima lui scrisoare o lecție pe care mi-a luat mult timp s-o înțeleg:
Inima lui putea continua să bată în pieptul Anei. Dar viața pe care acea inimă