Radu a închis ochii pentru o clipă, de parcă ar fi vrut să fugă de tot ce se întâmpla. Dar nu mai avea unde.
În jurul nostru, asistentele și medicii se mișcau rapid, fiecare știind exact ce are de făcut. Aparatele bipăiau constant, iar mirosul de dezinfectant era mai puternic ca niciodată.
Eu am rămas acolo, dreaptă, calmă. Prea calmă.
„Tensiunea scade,” a spus una dintre asistente.
„Perfuzie,” am răspuns imediat. „Mai repede.”
Andreea se uita când la mine, când la Radu, ca și cum nu înțelegea cum de nu țip, cum de nu fac scandal. Probabil se aștepta să izbucnesc, să pierd controlul.
Dar nu mai eram femeia de acum șase luni. Nu mai eram naiva care gătea duminica și zâmbea la glumele lor.
Radu a deschis ochii din nou.
„Elena… te rog…” vocea lui era slabă, aproape stinsă.
M-am apropiat puțin, suficient cât să mă audă doar el.
„Știi ce e ironic?” i-am spus încet. „Ai crezut că eu depind de tine.”
A înghițit cu greu.
„Dar, de fapt… tu ai depins de mine în tot timpul ăsta.”
Ochii lui s-au mărit.
Andreea a făcut un pas în față. „Ce vrei să spui?”
M-am îndreptat și am privit-o direct.
„Vreau să spun că, în momentul în care el a început să scoată bani din cont, eu deja închisesem accesul.”
Liniște.
„Ce?” a șoptit ea.
„Și nu doar atât,” am continuat. „Clinica lui? Actele sunt pe numele meu. Datoriile? Tot pe el.”
Radu a încercat să se ridice, dar durerea l-a trântit înapoi pe targă.
„Nu… nu ai făcut asta…” a murmurat.
„Ba da,” am spus simplu.
Un medic a intrat în grabă.
„Trebuie dus în sală. Acum.”
Am dat din cap. „Mergeți.”
Targa a început să se miște, iar Andreea a vrut să meargă după el, dar s-a oprit lângă mine.
„Tu… tu nu ai suflet,” a spus printre dinți.
Am privit-o câteva secunde.
„Ba am,” i-am răspuns. „Doar că nu-l mai dau cui nu-l merită.”
Ușile sălii de operație s-au închis, lăsând-o pe Andreea pe hol, singură.
Pentru prima dată, nu mai avea control.
