În fiecare dimineață, vecina mea, Barbara, scotea la poartă trei, patru, uneori chiar cinci saci uriași de gunoi

plecat, n-am fost în stare să arunc nimic.

Am păstrat tot.

Haine.

Jucării.

Teme.

Desene.

Bilețele.

Ani la rând, casa mea a devenit un muzeu al durerii.

Mi-a spus că fiecare cameră era plină de cutii.

Dulapurile nu se mai închideau.

Garajul era ocupat până în tavan.

— Terapeutul meu mi-a spus că vindecarea nu înseamnă să uit, ci să învăț să trăiesc fără ca fiecare obiect să mă țină blocată în ziua în care l-am pierdut.

Așa că, în fiecare dimineață, umplea câțiva saci.

Nu arunca totul deodată.

Nu putea.