În fiecare dimineață, vecina mea, Barbara, scotea la poartă trei, patru, uneori chiar cinci saci uriași de gunoi

trandafirii.

Părea la fel de calmă ca întotdeauna.

M-am apropiat și, după câteva clipe de ezitare, i-am spus adevărul.

— Barbara… îmi pare rău. Astăzi am deschis unul dintre sacii dumneavoastră.

A rămas nemișcată.

Nu s-a enervat.

Nu a țipat.

A închis furtunul și a oftat.

— Ați văzut fotografiile?

Am dat din cap.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Alex era fiul meu.

Am rămas fără cuvinte.

— A murit acum doisprezece ani.

Leucemie.

Avea doar șapte ani.

Am simțit cum mi se strânge inima.

Barbara a continuat încet.

— După ce a