plâns cu capul pe umărul meu cum nu mai plânsese de când era mică. M-a rugat să mă întorc. I-am spus adevărul: că nu vreau să fiu, nici o zi, povara care se mută dintr-o casă în alta. Că am casa mea, în orașul meu, cu cărțile mele și cu catedrala în care mă cununasem cu maică-sa. Că mă întorc acolo, unde sunt la mine.
Și așa am făcut. Cătălin m-a dus el, cu mașina, în weekendul următor, peste cei 100 de kilometri, până la ușa casei mele. A aerisit-o