aspră, încărcată de o răutate pe care Diego nu și-o putuse imagina.
„Sper să nu mai termine cu plânsul… Dacă tatăl lor n-ar fi atât de bogat, nici nu m-aș fi uitat la ei.”
Diego simți cum i se strânge stomacul. Pentru o clipă, camera păru că se învârte încet, iar gândurile i se loviră unele de altele: cum ajunsese să creadă că femeia cu care urma să se căsătorească era salvarea lui după văduvie? Cum îi scăpase tonul, micile gesturi, iritarea pe care o punea mereu pe seama oboselii?