Am deschis aplicația băncii și am blocat cardul suplimentar asociat contului.
Telefonul tatei a vibrat aproape imediat.
S-a uitat la ecran.
— Ai blocat cardul?
— Da.
— Și medicamentele mamei tale? Facturile noastre?
— Nu vă las fără medicamente și nu vă las fără ajutor la nevoie. Dar fondul de urgență nu va mai plăti restaurante, vacanțe, aniversări și cheltuielile lui Cătălin.
Fratele meu a râs nervos.
— Asta faci pentru un hotdog?
M-am uitat la el.
— Nu este despre hotdog.
Am arătat spre fiul meu.
— Este despre faptul că banii mei au avut loc la masa asta, dar copilul meu nu.
Cătălin a tăcut.
Apoi Monica s-a ridicat.
— Bine. Atunci plecăm.
— Plătiți înainte, a spus chelnerul politicos.
Câteva rude au început să se agite.
Un unchi a întrebat:
— Stați puțin, noi am înțeles că masa este oferită.
— Și eu, a spus altcineva.
Mama s-a întors spre mine.
— Vezi ce ai făcut?
Aproape că am râs.
— Eu?
— Acum oamenii trebuie să plătească o cină la care au fost invitați.
— Atunci discutați cu omul care i-a invitat pe banii altcuiva.
Cătălin s-a întors spre rude.
— Stați liniștiți. Rezolv eu.
Și-a scos cardul.
Prima plată a fost refuzată.
Fața i s-a schimbat.
A încercat din nou.
Refuzat.
Monica i-a șoptit ceva.
— Dă-mi cardul tău, i-a spus el.
— Nu avem atâția bani disponibili.
Pentru prima dată, oamenii care comandaseră fără să se uite la preț au început să întrebe cât costa fiecare lucru.
Un văr s-a ridicat.
— Eu îmi plătesc partea.
Altă familie a făcut același lucru.
În câteva minute, ceea ce Cătălin numise „cina oferită de familie” devenise o masă la care fiecare își calcula consumația.
El mă privea de parcă eu îl trădasem.
— O să ții minte seara asta, mi-a spus.
— Da.
Am privit spre Matei.
— Dar din alt motiv decât crezi.
Friptura lui a sosit.
Chelnerul a pus farfuria în fața lui.
Matei s-a uitat întâi la mine.
— Pot?
— Sigur că da.
A început să mănânce.
Mama s-a aplecat spre mine.
— Dacă pleci după asta, să nu te aștepți ca lucrurile să mai fie la fel în familie.
Am privit-o.
— Asta sper.
