mamă.
— Dacă nu puteai să mă primești, puteai măcar să cobori. Să-mi spui în față. Să mă întrebi cum am ajuns. Să-mi dai un pahar cu apă. Sunt mama ta, nu curierul care îți lasă un colet la ușă.
Atunci nepotul meu, care ascultase fără să înțeleagă totul, m-a prins de gât.
— Mamaie, vii sus?
M-am uitat la el.
— Tu vrei să vin?
— Da! Și mâncăm plăcinta!
Pentru prima dată în dimineața aceea am râs.
Elena s-a ridicat.
— Haideți acasă.
Cuvântul acela m-a făcut să mă opresc.
Acasă.
Nu „la