echipa ei. Programul târziu a fost ales la cererea doamnei.
— La cererea ta? am întrebat.
Soția mea dădu din cap.
— Nu voiam ca Maia să vadă.
Mi-am trecut mâinile peste față.
— Dar Maia vedea.
Ea începu să plângă și mai tare.
— Știu.
Atunci am înțeles și mirosul steril.
Mânecile lungi.
Cearcănele.
Telefonul luat repede de pe masă.
„În seara asta… după ce adoarme.”
Nu exista un amant.
Exista o boală pe care soția mea o ascunsese în propriul dormitor.
Și, cumva, adevărul acela mă speria mult mai tare decât orice