Într-o după-amiază a sunat cineva la ușă.
Era Ștefania.
Singură.
Fără Cătălin.
Fără reproșuri.
Și, pentru prima dată după multă vreme, fără să-mi ceară nimic.
Ținea o cutie în brațe.
— Am găsit-o când am eliberat camera ta.
Înăuntru erau fotografii vechi.
Eu și Dumitru.
Ștefania copil.
Una dintre ele o arăta la șase ani, cocoțată pe umerii tatălui ei.
Ștefania s-a așezat pe canapea.
— Mamă…
Am așteptat.
— Am fost îngrozitoare cu tine.
N-am spus “nu-i nimic”.
Pentru că fusese ceva.
— La început chiar am vrut să te ajut după ce