Am tresărit.
Vocea era calmă, dar fermă. O cunoșteam. Aș fi recunoscut-o oriunde.
„Mihai…?” am șoptit, tremurând.
A ieșit de sub copertina unei mașini parcate lângă trotuar. Avea o umbrelă în mână și privirea lui nu era doar îngrijorată… era furioasă.
Nu pe mine.
Pe el.
„Vino aici,” a spus, apropiindu-se repede și învelindu-mă cu haina lui.
Nu am mai rezistat. Am început să plâng. Nu zgomotos, nu isteric. Doar… în liniște. Ca și cum tot ce ținusem în mine ani de zile se scurgea