Era cel mai temut pacient din tot spitalul — dăduse afară șapte asistente în două luni și se lăuda că poate cumpăra pe oricine. În a treia zi de gardă, m-a privit lung și mi-a spus ceva ce m-a înghețat…

iar el o împingea cu dosul palmei până când supa se clătina peste margine.

— Ia de-aici lăturile astea.

— Bine. Vă las ceaiul. Vin peste o oră.

Noaptea apăsa butonul de la căpătâi de zeci de ori. Nu pentru că avea nevoie de ceva. Ca să vină cineva.

Intram, aprindeam veioza mică, verificam perfuzia, îi ridicam perna. Nu spuneam nimic. Bipul monitorului umplea salonul, egal, răbdător, ca un ceas care nu se grăbește nicăieri.

— Ție nu ți-e somn?

— Ba da.

— Atunci de ce nu te enervezi?

— Pentru că nu m-ați chemat