După 5 ani, Andrei a oprit la poarta mea de la țară și mi-a spus că venise să mă ia înapoi. N-a apucat să-mi explice de ce își amintise de mine tocmai acum, pentru că ușa casei s-a deschis și o voce de copil a strigat: „Mami!”

palma în bara porții.

Nu violent.

Mai degrabă neputincios.

“Am fost un nenorocit. Bine. Ce vrei să mai spun?”

“Nimic.”

“Dar nu mă pedepsi prin el.”

Acolo m-a enervat cu adevărat.

Am deschis poarta doar cât să ies în drum și am închis-o în urma mea.

“Ascultă-mă bine. Luca nu este pedeapsa ta și nici recompensa ta. Nu o să-i spun că are tată, îl las să se atașeze de tine și peste două luni descoperi că viața la țară e prea grea și dispari iar.”

“N-o să dispar.”

“Asta