Duceam un braț de lemne, gravidă în 7 luni, când mașina fostului meu soț a oprit lângă mine — cu logodnica lui pe scaunul din dreapta. El nu știa că e copilul lui, pentru că atunci când venisem să-i spun, ea îmi deschisese ușa și-mi zisese că nu vrea să mă vadă…

putut.

În noaptea aia am hotărât. Dacă viața lui nouă nu are loc pentru noi, atunci nici noi nu avem nevoie de el. O să cresc copilul singură, pe pământul meu, cu mâinile mele.

Și așa am făcut. Luni întregi. Cu burta crescând peste grădină, cu spatele îndoit peste sapă. Singurul om care mi-a întins o mână a fost Ilie, vecinul de peste drum, rămas văduv de 3 ani. Fără vorbe mari, fără să ceară nimic, mi-a cărat lemnele și apa toată sarcina. „Nu e bine să ridici tu găleata