Când Daniel ajunse în față, își drese glasul. Ochii îi erau limpezi, iar în vocea lui se simțea o liniște ciudată. „Știu ce gândiți toți”, spuse el. „Știu că mă vedeți ca pe un nimeni. Dar înainte să râdeți de mine, vreau să vă spun o poveste.”
Râsetele se opriră încet. În aer se făcu o liniște apăsătoare. Maria îl privea cu ochii în lacrimi, neștiind ce urma să spună.
„Acum cinci ani”, continuă el, „aveam o firmă mică de construcții. Aveam casă, mașină, tot ce-și poate dori