— Nu înțeleg toate lucrurile astea, Ioana.
Era probabil cea mai sinceră propoziție pe care mi-o spusese în ultimele luni.
— Nu trebuie să le înțelegi pe toate.
— Atunci ce trebuie?
— Să accepți că sunt alegerile mele.
A rămas tăcut.
Nu mi-a spus că am dreptate.
Tata nu era omul care să se transforme într-o după-amiază.
Dar nici nu s-a certat cu mine.
După câteva clipe a întrebat:
— Ești bine cu Radu?
— Da.
— Te respectă?
— Da.
— Ești fericită?
Am zâmbit.
— Da.
Tata a dat încet din cap.
— Atunci…
S-a oprit.
— Atunci ce?