„Dacă până la anul tot cu mâna goală vii pe la mine, să nu mă mai cauți”, mi-a spus tata la masa de duminică. „Eu n-am crescut fată ca să moară casa goală.”

— Nu înțeleg toate lucrurile astea, Ioana.

Era probabil cea mai sinceră propoziție pe care mi-o spusese în ultimele luni.

— Nu trebuie să le înțelegi pe toate.

— Atunci ce trebuie?

— Să accepți că sunt alegerile mele.

A rămas tăcut.

Nu mi-a spus că am dreptate.

Tata nu era omul care să se transforme într-o după-amiază.

Dar nici nu s-a certat cu mine.

După câteva clipe a întrebat:

— Ești bine cu Radu?

— Da.

— Te respectă?

— Da.

— Ești fericită?

Am zâmbit.

— Da.

Tata a dat încet din cap.

— Atunci…

S-a oprit.

— Atunci ce?