A tăcut.
— N-am vrut să te rănesc, am spus. Dar nici nu mai puteam continua așa.
Tata s-a uitat spre grădină.
— Eu am crezut că fac ce trebuie.
— Pentru cine?
Întrebarea l-a făcut să se uite la mine.
— Pentru tine.
— Dar eu îți spuneam că mă rănește.
N-a răspuns imediat.
— Pe vremea noastră lucrurile erau altfel.
— Știu.
— Te căsătoreai, făceai copii…
— Știu.
— Așa am crescut.
Am dat din cap.
— Dar eu nu sunt obligată să trăiesc aceeași viață doar pentru că tu ai trăit-o.
Tata și-a frecat palma de bărbie.