la capăt. Știam că, dacă ei te cred slabă, într-o zi o să-i învingi. Și aveam nevoie ca măcar unul dintre noi să supraviețuiască.
A murit liniștită câteva luni mai târziu.
Nu singură.
Nu abandonată.
Ținându-mă de mână.
Prin testament mi-a lăsat casa și tutela administrării bunurilor până când Emanuel avea să devină major.
Nu pentru că îi eram noră.
Ci pentru că, după cum scrisese cu mâna ei pe ultima pagină:
„Singura persoană care m-a tratat ca pe o ființă omenească nu a fost propriul meu sânge, ci femeia