părinții mei.
Despre călătorii.
Despre bărbații cu care ieșisem și despre faptul că niciunul dintre ei nu devenise soțul meu.
Nu i-am spus că îl așteptasem patruzeci de ani.
Pentru că nu era adevărat.
Îmi trăisem viața.
Dar undeva în mine rămăsese întotdeauna un loc care îi aparținuse băiatului de sub tribune.
În următoarele zile m-am întors la spital.
Nu ca iubita lui.
Nu ca femeia care venise să recupereze patruzeci de ani pierduți.
Timpul acela nu putea fi recuperat.
Am venit ca Ruth.
Iar el era din nou Mihai.