Când aveam 19 ani, eu și cel mai bun prieten al meu ne-am promis că, dacă la 60 de ani vom fi amândoi singuri, ne vom căuta

spui că mă ierți doar pentru că sunt bolnav.

Am tăcut.

— Bine, i-am spus. Atunci nu o să spun.

Zâmbetul lui se lărgi puțin.

— Tot tu ai rămas.

— Și tu tot enervant ai rămas.

Petru râse încet lângă fereastră.

Am rămas cu Mihai aproape trei ore.

Am vorbit despre lucruri mici.

Despre profesori.

Despre vechiul teren de fotbal.

Despre prima lui mașină, o Dacie pe care trebuia s-o împingem uneori ca să pornească.

Mi-a povestit despre Elena și despre copiii lui.

Eu i-am povestit despre viața mea.

Despre serviciu.

Despre