Când au venit cei de la electrică să-mi taie curentul, i-am poftit înăuntru, le-am mulțumit, le-am strâns mâna și am închis ușa zâmbind — abia ei nu știau că tocmai îmi făcuseră cel mai mare bine din viața mea…

procesul merge mai departe și fără el. Că nu se face într-o săptămână, ci ține luni. Că, neavând copii mici, e mai simplu, dar tot cu răbdare. Și că, la casă, fiind bun al amândurora, rămâne partea mea în ea, iar el, dacă nu se arată să ceară nimic, nu-mi ia nimeni casa de sub picioare.

— Deci pot? am întrebat-o, aproape neîncrezătoare.

— Puteți, doamnă. De mult puteați.

Cel mai greu drum a fost cel de la poarta soacrei. Am intrat în curte cu inima strânsă, dar hotărâtă. Bătrâna dădea la