Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

dulap plin de hainele acelea frumoase pe care mi le trimisese ani de-a rândul.

— Îți place, Robert? m-a întrebat, cu ochii plini de speranță.

Am dat din cap. Dar noaptea mi-am tras plapuma peste cap și am căutat cu mâna, în întuneric, spatele cald al bunicii. Nu era acolo.

Mama se dădea peste cap pentru mine. Îmi gătea, îmi călca hainele pentru școala nouă, mă întreba în fiecare seară cum a fost ziua. Voia să mă ia în brațe, să mă pieptene, să-mi pună mâna pe frunte când tușeam.

Și