Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

eu înghețam de fiecare dată.

Nu pentru că n-o iubeam. Ci pentru că nu știam cum. Învățasem să fiu nepotul bunicii Marioara, nu copilul unei femei pe care o cunoșteam din cinci minute de duminică. Când îmi punea ea palma pe frunte, îmi venea în minte mâna aspră și caldă a bunicii, cu feliile de cartof, și mă trăgeam înapoi fără să vreau.

Odată am auzit-o plângând în bucătărie, noaptea. Credea că dorm.

— L-am pierdut, Marius, îi spunea lui tata. Am plecat cu un bebeluș de 4 luni și m-am