bolnavi, și s-a așezat lângă mine pe scândurile prăfuite, fără o vorbă.
A stat așa, tăcută, minute întregi. Mă asculta cum plâng.
Într-un târziu, m-a tras lângă ea și mi-a șoptit:
— Știu, puiul bunicii. Știu.
— Nu vreau, buni. Nu vreau să plec. Vreau să rămân cu tine, am zis printre sughițuri.
Ea m-a strâns tare.
— Du-te, Robert. Acolo o să ai viitor. Aici ce să faci tu, la găini și la capre? Du-te.
— Și tu?
— Eu sunt aici. Mereu. Oriunde ai fi tu, eu sunt aici, la poarta asta.
M-a