Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

bolnavi, și s-a așezat lângă mine pe scândurile prăfuite, fără o vorbă.

A stat așa, tăcută, minute întregi. Mă asculta cum plâng.

Într-un târziu, m-a tras lângă ea și mi-a șoptit:

— Știu, puiul bunicii. Știu.

— Nu vreau, buni. Nu vreau să plec. Vreau să rămân cu tine, am zis printre sughițuri.

Ea m-a strâns tare.

— Du-te, Robert. Acolo o să ai viitor. Aici ce să faci tu, la găini și la capre? Du-te.

— Și tu?

— Eu sunt aici. Mereu. Oriunde ai fi tu, eu sunt aici, la poarta asta.

M-a