Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

fiecare zi la poartă. Casa mea era mirosul sarmalelor bunicii duminica.

Când am înțeles că vor să mă ia, am fugit.

M-am urcat în pod, pe scara aia șubredă de lemn, și m-am ghemuit între cutiile prăfuite și borcanele goale. Era întuneric și mirosea a praf și a mere uscate.

Îi auzeam pe toți strigându-mă în curte.

Mi-am pus mâna la gură și am plâns cât am putut de încet.

După o vreme, scara a scârțâit.

Nu era mama. Nu era tata.

Era bunica. A urcat greu, cu genunchii ei