fiecare zi la poartă. Casa mea era mirosul sarmalelor bunicii duminica.
Când am înțeles că vor să mă ia, am fugit.
M-am urcat în pod, pe scara aia șubredă de lemn, și m-am ghemuit între cutiile prăfuite și borcanele goale. Era întuneric și mirosea a praf și a mere uscate.
Îi auzeam pe toți strigându-mă în curte.
Mi-am pus mâna la gură și am plâns cât am putut de încet.
După o vreme, scara a scârțâit.
Nu era mama. Nu era tata.
Era bunica. A urcat greu, cu genunchii ei