telefoanele s-au rărit. O dată pe săptămână. O dată pe lună. Iar prin liceu ajunsesem s-o sun de ziua ei și de Crăciun. O dată pe an, ca la datorie.
De fiecare dată îmi spunea același lucru, cu aceeași voce:
— Bine, puiule, bine. Să fii sănătos. Eu sunt aici.
Și eu, prostul, credeam că „aici” o să fie mereu.
Poarta din care nu s-a mișcat 18 ani
Am crescut. Am terminat școala în Italia, m-am angajat, mi-am făcut o viață. Vorbeam românește cu accent, visam în două limbi și mă