Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

telefoanele s-au rărit. O dată pe săptămână. O dată pe lună. Iar prin liceu ajunsesem s-o sun de ziua ei și de Crăciun. O dată pe an, ca la datorie.

De fiecare dată îmi spunea același lucru, cu aceeași voce:

— Bine, puiule, bine. Să fii sănătos. Eu sunt aici.

Și eu, prostul, credeam că „aici” o să fie mereu.

Poarta din care nu s-a mișcat 18 ani

Am crescut. Am terminat școala în Italia, m-am angajat, mi-am făcut o viață. Vorbeam românește cu accent, visam în două limbi și mă