Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

nu mai stăm cu chirie. Patru s-au făcut șapte, pentru că apăruse un contract mai bun și „ar fi păcat acum”. Fiecare an în plus era o felie de viitor pentru mine, plătită cu o felie din copilăria mea. Ei numărau banii trimiși acasă și credeau că mă iubesc. Bunica număra zilele și mă iubea.

La început o sunam pe bunica în fiecare seară. Îi povesteam ce mâncasem, ce notă luasem, cum se spune la câine pe italiană. Apoi, cu școala, cu prietenii, cu limba nouă care mă înghițea încet,