Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

simțeam pe jumătate de nicăieri.

Și tot timpul purtam în mine gaura aceea. Un gol în forma unei femei mici, cu batista în mână, rămasă la o poartă.

La 27 de ani, într-o primăvară, n-am mai putut. Nu i-am spus nimănui. Am luat o mașină și am condus două zile, până am ajuns pe ulița aceea îngustă, de lângă Vaslui, pe care nu mai încăpea nicio mașină mare.

Casa era mai mică decât o țineam minte. Gardul, mai scund. Poarta, aceeași, doar cu vopseaua scorojită.

Și la poartă, ca și