Aveam 4 luni când mama și tata au plecat la muncă în Italia. „Un an, doi maximum”, i-au spus bunicii. Când s-au întors să mă ia, aveam 9 ani și m-am ascuns în pod, țipând că vreau să rămân…

întors la un băiat de 9 ani care se ferește de mine când vreau să-l ating. Ăsta ne-a fost câștigul.

Tata n-a răspuns mult timp. Apoi am auzit doar atât:

— Am făcut ce am crezut că e bine.

Târziu de tot am înțeles de ce nu se întorseseră în „un an, doi”. Plecaseră cu datorii la o rudă și cu un credit luat pentru operația lui tata. „Un an” s-a făcut doi, cât să scape de datorii. Doi s-au făcut patru, cât să strângă de-o casă în sat, ca să