ridicat mâna, oprind-o. Privirea lui era de gheață.
— Vera, trebuie să discutăm. Nu putem continua așa.
— Ba putem, — i-am tăiat-o. — E foarte simplu: fiecare își plătește ce are, fiecare trăiește cu alegerile lui.
Cira a pufnit în spate, cu un zâmbet superior.
— Nu mai dramatiza, Vera. Oricum, mie mi se cuvine apartamentul. Tu ai bani, ai viața ta. Eu n-am nimic.
— N-ai nimic pentru că n-ai vrut să muncești, Cira! — vocea mea s-a ridicat brusc. — N-ai nimic pentru că ai preferat să stai cu mâna întinsă, așteptând mereu de la