Am trăit 22 de ani pe meleaguri străine. Am muncit ca un cal – câte 12 ore pe zi, uneori și fără zile libere. Totul pentru copiii mei.

cocioabă veche? Casa ta e unde suntem noi!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. 22 de ani muncisem pentru ei. 22 de ani trimisesem bani, plătisem rate, mobilă, mașini, concedii. Și totuși, în ochii lor, eu nu eram mamă. Eram portofel.

– Casa mea e aici, – am spus încet. – Aici m-am născut. Aici am crescut. Aici vreau să stau.

– Și banii? – a scăpat fiica mea, fără să vrea. Apoi s-a oprit, realizând ce a spus.

Am zâmbit trist.

– Anul ăsta n-am venit cu bani. Am venit cu mine.

S-a