n-am plâns nici când a murit don’ Carmen.
L-am privit coborând de pe scenă. L-am privit îmbrățișând o fată subțire, blondă, în rochie scumpă. L-am privit râzând cu părinții altora.
Pe urmă m-am ridicat încet și am ieșit. Înainte să se termine. Ca să nu mă vadă. Am lăsat trandafirul pe-un scaun, în gară, și m-am întors la Sighet cu trenul de seară.
Credeam că aia a fost cea mai grea zi.
Nu știam ce avea să bată la ușa mea o lună mai târziu, în puterea nopții.
Bătaia în