de emoție. Ci ca să nu strig.
Fiindcă tot trupul voia să sară în picioare și să strige „bravooo, dragu’ mamii, bravo!”, cum strigă mamele. Dar dacă strigam, se auzea. Se auzea „no” și „dragu’ mamii” și tot Maramureșul din gura mea, peste toată sala aia de oraș. Iar el, sus pe scenă, ar fi știut că mama lui e acolo. Și i-ar fi fost rușine.
Așa că mi-am mușcat limba până la sânge. Și am plâns. În tăcere, pe ultimul rând, cu trandafirul ofilit în poală, am plâns cum