m-am dus în față, unde erau locurile bune. Mi-am zis că de-acolo îl văd bine, iar el nu mă vede, să nu se rușineze.
Și a început. Au strigat nume după nume. Tineri urcau pe scenă, luau hârtia, își aruncau pălăriile alea pătrate în sus, râdeau, se îmbrățișau.
Și-apoi l-am auzit:
— Cătălin…
Băiatul meu s-a ridicat. În costum negru, cu cravată, înalt și frumos, cu părul pieptănat. Domn. Domn adevărat.
A urcat pe scenă. A strâns mâna decanului. A zâmbit.
Iar eu, în spate, mi-am pus palma la gură.
Nu