— Spune-mi.
— Am vrut să pun o limită.
— Ai pus-o.
— Nu știam că Lucia va muri.
— Știai că medicii spuneau că starea ei se agravează.
— Patricia…
— Nu.
L-am oprit.
— Nu o folosi pe Patricia. Am văzut mesajele.
Tăcere.
— Ai fost informat.
— Da.
— Și ai spus să nu se aprobe.
— Temporar.
— Lucia nu avea nevoie de ajutor temporar.
Vocea lui se schimbă.
— Dacă încerci să spui că eu am provocat moartea ei, o să mă apăr.
— Nu eu voi decide medical asta.
— Atunci ce vrei?
Pentru prima dată întrebarea lui nu mai suna ca oferta unui om care putea cumpăra soluția.
— Divorțul.
— Putem rezolva căsnicia.
— Nu.
— Daniela, ai nevoie de timp. Ai pierdut sarcina, ai pierdut-o pe Lucia…
— Tocmai ai enumerat motivele pentru care nu mă întorc.
— Pot să schimb tot sistemul.
— Schimbă-l.
— Atunci vino acasă.
— Nu trebuie să fiu acolo ca tu să devii un om mai bun.
A tăcut.
— Ce vrei să fac?
— Să respecți ce ai semnat și să nu mai încerci să-mi transformi plecarea într-o negociere.
Am închis.
În săptămânile următoare, Alexandru a încercat să susțină prin avocați că blocarea fusese o măsură administrativă, nu refuzul unei obligații.
Numai că mesajele lui erau prea clare.
„Menține blocarea.”
„Daniela trebuie să înțeleagă.”
Nu verificase o factură.
Încercase să mă disciplineze folosind banii de care depindea îngrijirea surorii mele.
Asta a schimbat negocierea.
Nu a existat nicio hotărâre care să declare că Alexandru provocase moartea Luciei. Nici eu nu am pretins ceva ce medicii nu puteau demonstra.
Dar încălcarea obligațiilor financiare asumate și documentele existente nu mai puteau fi ascunse în spatele expresiei „neînțelegere între soți”.
Alexandru a încetat să mai conteste divorțul.
A acceptat înțelegerea financiară negociată de avocați.
