Am donat rochia de banchet a fiicei mele decedate în urmă cu douăzeci de ani

aruncată la câțiva kilometri depărtare, inconștientă.

Suferise un traumatism cranian sever.

Când s-a trezit într-un spital din alt județ, nu-și amintea nici numele, nici familia.

Nu avea acte.

Nu avea telefon.

Nimic.

Medicii au tratat-o ca pe o persoană fără identitate.

Lunile au trecut fără ca memoria să-i revină.

Între timp, autoritățile identificaseră greșit trupul celeilalte victime și închiseseră cazul.

Eu făcusem deja înmormântarea.

După aproape un an, o familie care nu putea avea copii și care făcea voluntariat în centrul de recuperare unde fusese transferată a început să o