Am donat rochia de banchet a fiicei mele decedate în urmă cu douăzeci de ani

din urmă, ea și-a scos din geantă un dosar vechi.

L-a împins încet spre mine.

Înăuntru erau copii după acte medicale, fotografii și un test ADN.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost numele ei.

Andreea Ionescu.

Am simțit că lumea se învârte în jurul meu.

— Nu… nu poate fi adevărat…

— Ba da, mamă.

Pentru prima dată după douăzeci de ani, cineva mi-a spus din nou „mamă”.

Lacrimile au început să-mi curgă fără oprire.

Andreea mi-a povestit totul.

În ziua accidentului, mașina fusese într-adevăr luată de viitură.

Ea fusese