ascult. Asta îmi aparține.
Ochii Ioanei s-au umplut de lacrimi.
— Am așteptat un an să spui asta.
Am privit-o.
— Nu vreau vechea noastră viață înapoi.
— Nici eu.
— Dacă va exista vreodată ceva între noi, vreau să fie ceva nou. Fără promisiuni. Fără presiune.
Ioana a rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi a deschis ușa.
Pentru o clipă am crezut că îmi cerea să plec.
Dar a spus:
— Copiii se trezesc pe la șase.
Am clipit.
— Știu.
— Mâine e sâmbătă.
A apărut un zâmbet mic pe chipul ei.
— Poți veni să