Sub fotografie era lipită o foaie albă.
Pe ea scria, cu litere mari:
„EXACT ASTA VOIAM SĂ VĂD.”
M-am uitat în jur.
Colegii se prefăceau că lucrează, dar aproape toți ne urmăreau.
Corina își încrucișă brațele.
— Felicitări, Emilia.
— Pentru ce?
— Nu mai juca teatru.
— Chiar nu știu despre ce vorbești.
— Sigur.
Ușa biroului se deschise.
Domnul Wilson apăru în prag.
Purta din nou costumul gri impecabil.
— Emilia. Intră.
Am intrat.
— Închide ușa.
Am făcut-o.
Apoi am izbucnit:
— Ce înseamnă fotografia asta?
— Înseamnă că am avut dreptate.
— În legătură cu ce?
Domnul Wilson se așeză la birou.
— Cu oamenii mei.
Îmi întinse un dosar.
Înăuntru erau copii după mai multe e-mailuri.
Unele îi aparțineau Corinei.
Altele lui Marcel.
Am început să citesc.
Și am simțit cum mi se face frig.
Erau mesaje despre mine.
„Emilia este favorita lui Wilson.”
„Dacă pleacă bătrânul, trebuie să ne asigurăm că ea nu primește funcția.”
„Oricum știm de ce o protejează.”
Apoi am găsit un mesaj trimis cu doar trei săptămâni înainte.
„Dacă reușim să-l convingem că Emilia a greșit cifrele din raport, scapă el de ea înainte să anunțe succesorul.”
Mi-am ridicat privirea.
— Ce este asta?
— Motivul pentru care te-am concediat ieri.
— Nu înțeleg.
— Acum două săptămâni, departamentul financiar a descoperit modificări într-un raport important. Modificările apăreau făcute de pe contul tău.
Am încremenit.
— Eu nu am modificat nimic.
— Știu.
— Atunci de ce m-ați concediat?
— Pentru că voiam să văd ce se întâmplă după ce oamenii cred că nu te mai pot apăra.
Mi-am lăsat dosarul pe genunchi.
— M-ați umilit în fața tuturor ca să-i testați?
— Da.
— Și fotografia?
Domnul Wilson oftă.
— A fost momeala.
Nu mi-a plăcut răspunsul.
Deloc.
— M-ați folosit.
Pentru prima dată, bătrânul nu încercă să se apere.
— Da.
— Ați lăsat o companie întreagă să creadă că între noi există ceva nepotrivit.
— Pentru câteva ore.
— Câteva ore sunt suficiente să distrugi reputația cuiva.
Tăcu.
Apoi dădu încet din cap.
— Ai dreptate.
Răspunsul lui mă surprinse.
— Atunci de ce?
— Pentru că cineva încerca să te compromită profesional. Știam că, dacă le ofer un zvon și mai tentant, cei implicați vor deveni imprudenți.
Îmi arătă telefonul.
În noaptea precedentă, după ce fotografia fusese distribuită intenționat într-un canal intern restrâns, mai multe mesaje apăruseră aproape imediat.
Corina scrisese:
„V-am spus eu. Acum avem explicația perfectă pentru promovările ei.”
Marcel răspunsese:
„Nu exagera. Șterge mesajele vechi despre raport.”
Apoi:
„Și verifică dacă logurile de acces pot fi curățate.”
Am rămas nemișcată.
— Logurile?
Wilson dădu din cap.
— IT-ul le păstrase separat.
Adevărul era mult mai urât decât un simplu conflict între colegi.
În ultimele luni, cineva modificase date din mai multe rapoarte interne înainte ca acestea să ajungă la conducere.
La început, diferențele fuseseră mici.
Apoi deveniseră suficient de importante încât să ascundă cheltuieli neautorizate și contracte acordate unor furnizori apropiați anumitor angajați.
Contul meu fusese folosit pentru una dintre modificări.
Dar logurile tehnice arătau că accesarea avusese loc de pe un calculator din zona administrativă într-o seară în care eu nici măcar nu eram în clădire.
Investigația trebuia să stabilească exact cine făcuse fiecare operațiune și cine beneficiase de ele.
— Și Marcel? am întrebat.
— Este suspendat începând din această dimineață.
— Corina?
— La fel.
M-am uitat din nou la dosar.
— De ce eu?
Wilson își împreună mâinile.
— Pentru că raportul pe care încercau să-l compromită fusese pregătit de tine. Și pentru că, acum trei luni, ai fost singura persoană care mi-a spus că anumite cifre nu se potriveau.
Îmi aminteam.
Crezusem că era doar o eroare contabilă.
— Deci încercau să mă îndepărteze înainte să descopăr mai mult.
— Asta este una dintre ipotezele pe care investigația o verifică.
Am rămas tăcută.
Apoi am arătat spre fotografie.
— Și de ce este încă pe ușă?
