În noaptea aceea, Alexandru n-a dormit deloc.
A rămas în mica magazie din spatele curții, ascultând fiecare zgomot din casă.
Pe la două dimineața, a auzit pași.
A ieșit încet și a văzut lumină în bucătărie.
Era Sofia.
Fetița încerca să ajungă la frigider pe vârfuri.
David stătea pe gresie, cu ochii umflați de somn și foame.
Alexandru simți că i se rupe sufletul.
Înainte să poată intra, apăru Diana.
— Ce faceți aici?!
Sofia tresări atât de tare încât scăpă cana din mână.
— Ne era foame… șopti ea.
Diana îi apucă brațul atât de tare încât fetița începu să plângă în tăcere.
— V-am spus că nu primiți nimic până dimineață!
Atunci Clara apăru din hol.
— Doamnă Diana, vă rog… sunt doar niște copii.
— Nu te-am întrebat nimic! Tu fă-ți treaba și taci!
Dar Clara nu plecă.
Pentru prima dată, o privi direct în ochi.
— Ce le faceți nu e normal.
Diana deveni albă la față.
— Ai grijă cum vorbești dacă vrei să mai lucrezi aici.
Clara înghiți în sec, dar nu cedă.
— Prefer să plec decât să văd copiii ăștia distruși.
Alexandru privea totul din umbră.
Telefonul din buzunar înregistra fiecare cuvânt.
A doua zi dimineață, Diana deveni și mai rece.
Le interzise copiilor să iasă în curte și îi trimise în camerele lor fără micul dejun.
Dar nu știa că Alexandru pregătea deja totul.
În acea după-amiază, își chemă avocatul, notarul și doi polițiști de la protecția copilului.
Toți veniră discret și așteptară în apropierea vilei.
Spre seară, Diana își pierdu complet controlul.
Sofia vărsase din greșeală un pahar cu suc pe covor.
Țipetele Dianei răsunară în toată casa.
— Nu faci nimic bine! Exact ca mama ta!
Fetița începu să plângă disperată.
David se agăță de sora lui tremurând.
Atunci Diana ridică mâna.
Dar înainte să lovească, uşa se deschise brusc.
— Destul!
Vocea lui Alexandru răsună atât de puternic încât toți încremeniră.
Diana făcu un pas înapoi.
Grădinarul își scoase încet șapca.
Apoi barba falsă.
Fața i se albi instant.
— Alexandru…?
Copiii alergară direct în brațele lui.
Sofia plângea necontrolat.
— Tati… tati…
