În prag stăteau părinții. Mama cu buzele strâns lipite, ochii ușor roșii, ca și cum plânsese sau urma să plângă. Tata, cu fața împietrită, mâinile în buzunare. Cira mai în spate, în postura ei obișnuită de ofensată, cu brațele încrucișate și aerul cuiva adus acolo cu forța.
Am rămas câteva clipe nemișcată, privind prin ușa întredeschisă. Aerul rece al dimineții îmi lovea obrajii, dar căldura furiei din mine era mai puternică.
— Ce vreți? — am întrebat, sprijinindu-mă de toc.
Mama a făcut un pas înainte, dar tata a ridicat mâna, oprind-o. Privirea lui era de gheață.
— Vera, trebuie să discutăm. Nu putem continua așa.
— Ba putem, — i-am tăiat-o. — E foarte simplu: fiecare își plătește ce are, fiecare trăiește cu alegerile lui.
Cira a pufnit în spate, cu un zâmbet superior.
— Nu mai dramatiza, Vera. Oricum, mie mi se cuvine apartamentul. Tu ai bani, ai viața ta. Eu n-am nimic.
— N-ai nimic pentru că n-ai vrut să muncești, Cira! — vocea mea s-a ridicat brusc. — N-ai nimic pentru că ai preferat să stai cu mâna întinsă, așteptând mereu de la alții!
Mama s-a strâns la piept, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost un cuțit. Tata a oftat greoi.
— Vera, suntem familie. Nu putem să ne despărțim așa.
