Pe biletul acela scria doar atât:
„Nu mai pot, Tudor.”
Atât. Patru cuvinte. Dar au lovit mai tare decât orice urlet, orice ceartă, orice reproș aruncat de el în toți acei ani.
Când a ridicat biletul și l-a citit, pentru prima dată în mult timp s-a făcut liniște în casa noastră. O liniște grea, care-l ținea pe loc. Nici măcar copiii, speriați după ce văzuseră cum mă ia salvarea pe targă, nu scoteau un sunet.
Tudor s-a așezat pe un scaun. Parcă pentru prima oară privea în jur cu adevărat.