veche, de acum douăzeci și șapte de ani.
Am privit-o fix câteva secunde, înainte de a mă lăsa încet pe spătarul scaunului.
Soțul meu nu-mi spusese totul.
Nici pe departe.
„Ce naiba e asta?”
Până la prânz, dădeam deja telefoane, imprimam fotografii și stabileam de ce anume aveam nevoie din magazia de grădină.
Câteva ore mai târziu, mă aflam în curtea din față a Monicăi, punând la punct ultimele detalii ale planului meu.
Ușa de la intrare s-a deschis.
Monica a țipat atât de tare, încât ușile caselor de pe