palma.
— Nu să-mi spui că fiul meu a murit!
— Mi-am spus că va fi mai ușor…
— Pentru cine?
Nu răspunse.
Rareș nu avusese o copilărie nefericită.
Asta a fost poate partea cea mai complicată.
Părinții care îl crescuseră îl iubiseră.
El îi iubea.
Din ceea ce am putut stabili, ei primiseră o versiune distorsionată a situației și fuseseră făcuți să creadă că eu renunțasem la copil.
Tatăl adoptiv murise cu câțiva ani înainte.
Mama lui adoptivă fusese cea care, confruntată de Rareș cu documentele, îi spusese în cele din urmă: