ADN.
I-am pus fotografia pe masă.
Mama se albi la față.
— De unde ai asta?
Atât.
Nu:
„Ce este?”
Nu:
„Cine ți-a dat-o?”
„De unde ai asta?”
Am știut.
— Rareș este viu.
Mama se prăbuși pe scaun.
— Ascultă-mă…
— Optsprezece ani.
— Era bolnav.
— Era copilul meu.
— Aveai deja doi bebeluși!
Am simțit ceva rece în mine.
— Aveam trei.
Mama începu să plângă.
— Am crezut că vă salvez.
— De ce?
— Erați epuizați. Aveați datorii. Tu nu dormeai. Iar ei puteau să-i ofere totul.
— Atunci trebuia să mă ajuți.
Am lovit masa cu