intra în hol. Elena stătea în prag, cu valiza în mână, respirând greu. Simțea cum îi tremură genunchii, dar nu de frică.
De oboseală.
De ani întregi de tăcere.
Victor a făcut un pas spre ea.
— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci.
Elena s-a uitat la el lung.
În mintea ei au trecut ca un film ultimii trei ani: nopțile nedormite lângă patul soacrei, drumurile grăbite de la institut, mesele mâncate pe fugă, rapoartele scrise la două noaptea.
Și, mai ales, promisiunile lui.
„Te susțin.”
„Cariera