trufie. O parte din mine, o parte urâtă și obosită, mi-a șoptit: ăsta e norocul tău, Emile. Ți-l datorează. Ia-i.
Câteva secunde. Apoi mi-am adus aminte de mama. De mâinile ei crăpate de la spălat scări pe la alții. De felul în care refuzase odată să ia restul greșit de la o vânzătoare, deși nu aveam ce mânca acasă. „Rușine e să întinzi mâna la ce nu-i al tău.”
Am strâns portofelul, l-am băgat în buzunar și am ieșit în fugă pe ușă, fără să-i spun nimănui nimic.
Bărbatul care