fost acolo când fiica mea a început școala și când băiatul meu a învățat să meargă pe bicicletă. Nu există mulțumesc suficient de mare pentru asta.”
Am citit scrisoarea de două ori.
Apoi mi-am amintit seara de pe terasă.
Vocea lui Marc.
„Dacă eu nu pot s-o văd crescând, poate măcar pot face în așa fel încât altcineva să primească mai mult timp alături de copiii lui.”
Am început să plâng.
Exact asta se întâmplase.
În seara aceea, Sofia m-a găsit cu scrisoarea în mână.
— De ce plângi?
— Pentru că