Toată lumea îmi spunea: „Acceptă faptul că fiul tău nu te mai poate auzi”, dar eu am continuat să-i vorbesc în fiecare dimineață. Nu i-am cerut niciodată socoteală; pur și simplu am așteptat. După patru luni, fiul meu a deschis ochii, s-a uitat fix la mine și a șoptit: „Găsește scrisoarea pe care am ascuns-o”.

au început să se strângă în jurul mâinii mele.

A fost un spasm.

Unul.

Apoi altul.

Apoi toate.

—Diego?

Pleoapele i s-au ridicat încet.

Pentru prima dată în patru luni, ochii nu-i mai rătăceau în gol.

M-au privit.

Buzele i s-au mișcat.

Mi-a spus.

—Tată…

Am simțit că mi se rupe inima.

—Sunt aici.

A respirat de câteva ori înainte de a continua.

—Îmi caut… portofelul.

—Unde?

—La birou… în sertarul de jos… în spatele dosarelor. Am vrut să-l sun imediat pe medic, dar ea mi-a strâns degetele.

—Tata… ea