Tatăl meu m-a invitat la cină, m-a luat de mână și le-a spus prietenilor lui

cerut ea.

— Nu avea dreptul!

— Știu.

— Și nici tu!

— Știu.

Răspunsul lui m-a oprit.

Nu încerca să se apere.

Robert interveni.

— Emilia, mama ta nu a dispărut pur și simplu ca să înceapă altă viață.

M-am întors spre el.

— Atunci unde este?

— Într-un centru rezidențial.

Tata continuă:

— Starea ei s-a îmbunătățit pentru perioade lungi, apoi s-a agravat din nou. Au existat ani buni și ani foarte grei.

— Știa de mine?

— Întotdeauna.

A scos telefonul.

Mi-a arătat fotografii.

Eu la șapte ani.

La doisprezece.

La absolvirea liceului.

— Tu i le trimiteai?