cerut ea.
— Nu avea dreptul!
— Știu.
— Și nici tu!
— Știu.
Răspunsul lui m-a oprit.
Nu încerca să se apere.
Robert interveni.
— Emilia, mama ta nu a dispărut pur și simplu ca să înceapă altă viață.
M-am întors spre el.
— Atunci unde este?
— Într-un centru rezidențial.
Tata continuă:
— Starea ei s-a îmbunătățit pentru perioade lungi, apoi s-a agravat din nou. Au existat ani buni și ani foarte grei.
— Știa de mine?
— Întotdeauna.
A scos telefonul.
Mi-a arătat fotografii.
Eu la șapte ani.
La doisprezece.
La absolvirea liceului.
— Tu i le trimiteai?